Recenzie vALLuntar: Manazuru, de Hiromi Kawakami

Sotul lui Kei a disparut in urma cu 12 ani, lasand-o pe aceasta singura, cu o multime de intrebari fara raspuns, si cu o fetita de 3 ani, care are mare nevoie de ea si de prezenta ei. Kei isi petrece acesti 12 ani ca mergand prin ceata, numai existenta fiicei sale ajutand-o sa treaca mai usor peste disparitia sotului sau. Nu-si aminteste multe despre disparitia lui Rei, mintea ei blocand cumva acele amintiri. Ii lipseste fiinta lui, si continua sa se intrebe ce s-ar fi putut intampla. A murit? A plecat cu o alta femeie? A decis sa plece departe, sa fuga de responsabilitatile familiale?
Nimic nu pare sa indice adevarul, insa in urma unui impuls de moment, Kei ajunge in Manazuru, o localitate situata chiar langa mare, si cumva, acest loc o transporta in trecut, pe vremea cand Rei era langa ea.
Numai acolo, acompaniata de valurile marii si de solitudinea locului, reuseste sa mediteze la adevaratele motive pentru care Rei a disparut, si ca in sfarsit sa lase aceasta iubire sa plece. Iar facand asta, Kei parca trece prin niste experiente de decorporalizare, insotita de spiritele vazduhului, care ii devin aliati in cautarea tuturor raspunsurilor.

Am citit Manazuru in mult mai mult timp decat ma asteptam, asta din cauza ca m-am lasat purtata de atmosfera cartii si de toate sentimentele pe care povestea lui Kei mi le-a creat. Mi-a placut, a fost o lectura extrem de profunda, chiar spirituala, si desi nu pot spune ca este cea mai alerta carte, m-a tinut cu sufletul la gura, dorind sa aflu si eu, odata cu Kei, misterele din jurul sotului sau.

De multe ori m-am intrebat ce as face daca m-as afla in situatia ei. Avand in grija un copil cand nici macar de propriul corp nu sunt in stare sa am grija, sa ma descurc singura cu toate greutatile, si dupa atatia ani, inca sa fiu mistuita de iubirea pe care i-o port sotului de mult disparut, traind intr-un fel de bucla temporala. Am cazut de acord ca nu e usor, cum insasi Kei demonstreaza, si prin asta se poate spune despre ea ca e o femeie puternica.

Stilul de scriere al lui Hiromi m-a fascinat, la fel si constructia romanului. Atat de simplu si totusi atat de sugestiv! Mi-a adus aminte putin de simbolism(ca tot il studiez la scoala), dar unul adaptat unui roman. Poti gasi atatea simboluri in romanul ei, si atatea semnificatii, atatea sensuri ascunse in spatele unor cifre...
De exemplu, am intalnit de mai multe ori numarul 12(doisprezece ani, doisprezece cocori zburand, douasprezece zmeie, etc. ) iar cautand si afland simbolistica acestui numar, mi s-a parut ca totul are sens si ca numai semnificatiile din spatele acestui numar ar putea rezuma toate incercarile prin care Kei trebuie sa treaca. Kawakami intr-adevar e un geniu, nu degeaba a luat atatea premii importante(Manazuru a fost chiar premiat de Ministerul Educatiei). :D
''Doisprezece reprezinta o eliberare a sufletului si a trupului,viata spirituala, sacrificiu sau incercare si este un principiu masculin in involutie. Astfel nu mai apartii pamantului, trupul iti este spiritualizat, ai devenit asemenea spiritelor care populeaza vazduhul... A douasprezecea cale este numita si Inteligenta Luminii pentru ca ea este imaginea maretiei. Se spune ca de la ea provin viziunile celor ce vad aparitii.'' (dintr-un studiu de simbolistica)

 Cei care au citit cartea pot confirma ca are sens, in sfarsit :D, mai ales referitor la cuvantul "aparitii''. :D

Va recomand aceasta carte, daca doriti o lectura mai profunda, care sa va si ''rascoleasca'' putin. :D Sunt curioasa de parerile voastre, daca le impartasim sau daca ne aflam la polul opus. Si mai ales, nu uitati sa comentati la aceasta postare! :D

Aceasta recenzie face parte din campania vALLuntar, care impreuna cu Romsilva, pentru fiecare 15 comentarii stranse la o postare, doneaza un copac. Restul comentariilor se cumuleaza cu alte comentarii de pe alte bloguri si Editura All planteaza copacii stransi datorita lor.

Spor la comentat! :D