''De ce''-ul razvratirii si al revelatiei.

 sursa

E o ceata densa, ca o perdea... Simt ca nu am forta sa trag aer in piept, ca nu mai pot vedea clar ce urmeaza sa fac. Ar trebui sa merg inainte, chiar daca nu stiu ce ma asteapta, chiar daca necunoscutul ma sperie mai mult ca oricand? Ar trebui sa mizez totul pe niste sentimente trecatoare? Pe niste sentimente care e posibil ca de maine sa inceapa sa paleasca si sa inceteze sa existe? Ar trebui?

Nu am idee ce ar trebui sa fac, care e drumul spre care ma voi ghida. Ploaia rece a trecut de mult, cum a venit asa a si plecat: brusc si pe neasteptate. A spalat monotonia infernala si a adus in schimb doar confuzie si angoasa, care ma seaca, ma nelinistesc. Desi e soare, nu-l simt. Deloc. Razele lui imi lumineaza bland fata in timp ce merg alene catre casa, insa ele, cu toata puterea lor, nu reusesc sa treaca peste sutele de filtre, sa ajunga pana in cel de-al zecelea strat al sufletului. Nu reusesc sa lumineze si profunzimea, ci doar suprafata dura, cochilia inselatoare. Si nu stiu de ce...

Nu stiu de ce ma complic, de ce ma framant intr-atat. Nu stiu ce e atat de important incat sa merite sa ma termin singura, de buna voie si cu buna stiinta. Imi doresc ca maine sa fie o zi din aceea, cand ma trezesc singura, fara alarma nesuferita a telefonului, cand soarele ma scalda cu lumina lui si ii admir caldura, cand spun lipsita de griji ca ''Azi e o zi frumoasa!''. Nu numai afara, dar si in interiorul meu. Insa nu am mai avut o asemenea zi de mult timp, am si uitat cand a fost ultima data.

Si continui sa ma intreb...

De ce? De ce vantul imi bate nemilos si furios in fata chiar atunci cand raman fara forta de a inainta? De ce soarele se ascunde nepasator dupa nori chiar atunci am mai mare nevoie de energia si seninatatea lui? Si de ce apare pe neasteptate, cand totul e monoton si nu ma mai pot bucura nestingherita de el? De ce frunzele se ingalbenesc si cad, de ce florile se vestejesc, de ce pasarile nu mai canta?

sursa

De ce, de ce, de ce? O multime de ''de ce''-uri, intrebari fara raspuns, intrebari fara sens si uneori mult prea banale ca sa mai conteze.

Pentru altii. Pentru mine conteaza. Fiecare gest pe care-l faci, fiecare privire rece pe care mi-o arunci, fiecare vorba negandita ma poate dobori. Credeam ca sunt puternica. Si asa credeai si tu. Dar, ah... tare ne mai inselam. Amarnic...
Sunt doar eu, nici puternica, nici slaba.  Doar eu, mediocra...

 Cea care uneori muta munti cu atitudinea ei, care ii uimeste pe toti cu caracterul si ambitia ei. Si uneori ii mai uimeste si cu firea ei aeriana si prostuta, mai mult naiva. Cea care adora sa citeasca si sa asculte muzica siropoasa, sa se uite la filme cu iz de inteligenta si in acelasi timp la anime-uri, sa nu uite de copilarie. Cea care ofteaza cand aude un vers mai sentimental si care blameaza toate melodiile comerciale, dar le asculta pentru ca ii amintesc de el.

Dar da, sunt doar eu... Naiva, prostuta, confuza, tacuta, banala, posomorata, cu un puternic simt al corectitudinii, vesnic sceptica si critica cu mine insami si mult, mult prea timida...

Si nu am aflat nici acum raspunsul, de ce ma framant atat. Pentru ca totul se afla in viitor, in imensul necunoscut. Insa nu-mi mai pierd timpul, nu in zadar... Sunt in cautarea lui, si voi revela necunoscutul. Promit!

sursa

Promit ca voi afla ce carte ar trebui sa citesc! Si cu ajutorul vostru, daca binevoiti. :D Am de ales intre Onyx(Jennifer L. Armentrout), Predestinati(Josephine Angelini), Rafuiala(Kelley Armstrong) si Crossover(Mireille Chester). Deci, ce urmeaza? :D