Doar scrum a mai ramas...

Vantul  sumbru si mistuitor,

Vajaie si bate si vajaie si bate,

Eschivandu-se intr-un murmur tremurator

Menit sa rascoleasca amintiri demult  uitate.

Si copacii plang, salcia se vaita ne-ncetat,

Murmurand si bazaind ca un spirit blestemat ,

Jelind iubirea inaltatoare ce i-a legat odata,

Jelind inima curata ce a-ncetat sa bata.

O raza de soare se strecoara prin frunzisul usor crispat,

                                                       Luminand incet, incet sufletul trist si intunecat.

                                                       Doar o nobila speranta mai ramane acum,

                                                       Ce incolteste in inima demult facuta scrum.

Thank you for the music! Whoever you are!

Thank you for the music, the songs I'm singing
Thanks for all the joy they're bringing
Who can live without it, I ask in all honesty
What would life be?
Without a song or a dance what are we?
So I say thank you for the music
For giving it to me






Melodia care exprima cel mai bine ce inseamna muzica pentru mine... Ce-ar fi viata fara muzica?

Prinsa intr-o lume fictiva

Ieri am inceput sa citesc o carte mult asteptata, si anume volumul 6 din Jurnalele Vampirilor, Suflete Umbra, in engleza. Ce-i drept, o aveam in laptop de ceva timp, dar am vrut sa astept aparitia in romana, si cum nu am mai avut rabdare sa mi-o cumpar, am cedat tentatiei. Din nou m-am indragostit de aceasta serie, si mai ales de un personaj din ea. Damon e personajul acela. Si din nou am regretat ca am ramas atat de prinsa in cartea aceasta. Dar e greu sa nu ramai prins in tot ce se intampla acolo si parca ti-ai dori sa fii si tu un personaj fictiv, poate asa,  ceva se va schimba. Dar nu numai in cartea aceasta am ramas prinsa. Mi s-a intamplat asta cu toate cartile pe care le-am citit, mi-au placut atat de mult, ca parca traiam si eu in acele lumi, parca era real totul. Recunosc ca e periculos sa citesc o carte care imi place foarte mult,(pentru ca doar aceea va fi in mintea mea in urmatoarele doua saptamani, devin dependenta) dar nici nu pot sa nu o citesc. Ce-ar trebui sa fac? N-am nicio idee...

Dor de tine, scumpa copilarie!

Un moment de fantezie,

Poate prea multa frenezie,

M-a facut sa iau o foaie de hartie,

Condeiul, si sa incep a scrie.

De scris, prea multe as avea,

Iar inima-mi cam multe vrea.

Insa dorul pentru ea nu-l pot ascunde,

Si nicidecum dorintei nu mi-l pot supune.

Dorul de tine, care ai facut parte din mine.

Dor de povestile bunicului, dor de auriul campului,

Dor de zumzetul unei albine, dor de zilele senine,

Dor de ea, dor de copilaria mea.

Privesc pe geam si vad trecand

Multi oameni, tineri si batrani.

Si ma-ntreb daca ei se-ntreaba ca si mine,

Cand au trecut acele zile senine?

Cand lumina soarele nu a mai dat,

Cand campul nu a mai fost asa colorat?

Si cand vesele animalele nu au mai fost,

Ca sa stiu cand am pierdut totul, fara rost…

Oh! Ce n-as da sa fie iar ca atunci,

Sa pot zburda  neabatuta toata ziulica,

Dupa carabusi, flori, fluturi si nuci,

Fara sa ma-ngrijorez ca acum, pentru nimica.

Dac-ai sti ce dor mi-e de tine, scumpa copilarie... 

Mean

You, with your words like knives and swords and weapons that you use against me, you have knocked me off my feet again, got me feeling like I’m nothing.

You, with your voice like nails on a chalkboard calling me out when I’m wounded. You, pickin’ on the weaker man.

You, with your switching sides, and your walk by lies and your humiliation,you have pointed out my flaws again, as if I don’t already see them.
I walk with my head down, trying to block you out cause I’ll never impress you...

I just wanna feel okay again!



I bet you got pushed around, somebody made you cold, but the cycle ends right now, you can’t lead me down that road, you don’t know, what you don’t know...

                                             
















Yes, you really don't know anything about me!!!

Hachiko-Povestea unui caine

Remake al filmului japonez Hachiko Monogatari, din anul 1987, şi inspirată dintr-o poveste reală, petrecută în Japonia în prima parte a secolului al XX-lea, drama Hachiko: A Dog’s Story urmăreşte relaţia specială, apărută între un profesor universitare şi un câine pe care îl găseşte pe stradă şi îl duce în casa lui.

Ani de-a randul, loialul animal Hachiko isi insoteste in fiecare dimineata stapanul la statia de cale ferata si il asteapta in fiecare seara la aceeasi ora si in acelasi loc sa se intoarca de la serviciu. Intr-o zi nefasta insa, profesorul sufera un atac de cord in sala de clasa si decedeaza, neintorcandu-se niciodata in oras cu trenul. Timp de 9 ani, Hachiko merge zi de zi la gara pentru a-si intampina stapanul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui si predandu-le acestora o lectie despre iubire, loialitate si compasiune.
 

Sick of you!!!

Da, m-am saturat de tot! M-am saturat de tine si de comportamentul tau, m-am saturat de ignoranta ta!

Rolling in the deep

M-am indragostit de melodia asta. Adele e intradevar o cantareata de exceptie, cu o voce minunata. Inca o dovada ca nu conteaza cum arati, ci ceea ce arati.

I am David-Eu sunt David

I am David urmareste aventura unui baietel de doisprezece ani care evadeaza dintr-o tabara de prizonieri din Bulgaria si realizeaza o incredibila calatorie spre libertate. Plecand numai cu o busola, o paine si o scrisoare secreta pe care trebuie sa o duca in Danemarca, David nu-si imagineaza odiseea dramatica ce urmeaza.

David ajunge in Italia, dupa care in Elvetia unde o intalneste pe Sophie, cea care il va ajuta sa gaseasca in cele din urma cheia identitatii si destinului sau.
Un film extraordinar, cu o poveste extraordinara.

Who do you think you are?

Aceeasi poveste

Sunt blocata aici. Inca lupt cu intunericul din mine, care ameninta sa ma doboare. N-am sa-l las sa faca asta, chiar daca va trebui sa platesc un pret prea mare. As vrea ca lupta sa se termine odata. Sunt prea slabita sa mai pot indura toata tacerea asta. Si monotonia apasatoare nu face decat sa ma afunde si mai mult in abis. Daca ma va vedea cineva, probabil ma va intreba ce am... de ce sunt trista. Iar eu, ca de obicei, ii voi raspunde ca asa sunt mereu, ca tristetea este starea care ma caracterizeaza, este parte din mine.
Si nu e o minciuna, este atat de adevarat... Dar trebuie sa recunosc partea buna a acestui fapt, aceea ca sunt foarte putini cei care ma vad. Si sunt fericita, pentru ca dintotdeauna mi-a placut sa fiu eu cea care sta in umbra, privind la hazardul din jur, mereu tacuta, atenta la detalii si la faptele celor din jur. Poate din aceasta cauza sunt atat de exigenta cu mine insumi. Mi-am propus sa fac niste lucruri pe care stiam de la inceput ca nu o sa reusesc sa le indeplinesc, si odata vazandu-ma in stare, am facut acelasi lucru pe care-l fac mereu. Mi-am criticat inca o data greselile, si am promis inca o data ca nu am sa le mai repet. In zadar. Am ajuns din nou in acest punct. Oricat as incerca nu reusesc sa trec mai departe. Si ca si cum nu ar fi de ajuns, am realizat ca am respins pe toti cei care au incercat sa se apropie de mine, am ezitat sa inaintez.
Frica e prezenta in fiecare particica din mine. Frica de lume, de maturizare, de schimbare... si mai ales de necunoscut. Mi-e frica sa mai fac un pas, mi-e frica sa spun cuiva ca-l iubesc, mi-e frica sa recunosc ca nu sunt singura care greseste. Prin acesti doi ochi vad lumea cu o atitudine izbitoare, critica, chiar daca stiu ca nu e deloc bine.
Ce pot sa fac? E greu sa ma schimb cand sunt impunsa din toate partile. Unii vor sa fiu mai nebunatica, altii sa ma dau din calea lor, iar ceilalti vor sa fiu ceva ce n-as putea fi niciodata. Vor sa fiu fata aceea care nu dezamageste pe nimeni, si cea care e mereu politicoasa, fata aceea care nu vine niciodata cu lectia neinvatata si care e prietena cu toata lumea.
Dar pe cine mint? Nu sunt eu acea fata si, in plus, e mai usor sa fiu cea din umbra, cea care nu se implica niciodata si care nu are niciun cuvant de spus. E mai usor sa-i las pe ceilalti. De frica sa nu fiu ranita, m-am inchis in cochilia mea, si am uitat de restul. Cine stie daca ma voi deschide vreodata, sau mai bine zis... cui ma voi deschide?

Nu-ti darui inima!

"Daca vrei sa fii foarte sigur ca nimic nu o sa-ti loveasca inima, atunci nu o darui niciodata, nici macar unui animal.Inconjoar-o cu grija cu hobby-uri si mici placeri, evita orice complicatie, incui-o in siguranta in scrinul egoismului tau.Dar in acest scrin – sigur, intunecat, neclintit, fara aer – ea se schimba.Nu se frange, devine imposbil de frant, de nepatruns, imposibil de salvat."

                    -C.S. Lewis-