Aceeasi poveste

Sunt blocata aici. Inca lupt cu intunericul din mine, care ameninta sa ma doboare. N-am sa-l las sa faca asta, chiar daca va trebui sa platesc un pret prea mare. As vrea ca lupta sa se termine odata. Sunt prea slabita sa mai pot indura toata tacerea asta. Si monotonia apasatoare nu face decat sa ma afunde si mai mult in abis. Daca ma va vedea cineva, probabil ma va intreba ce am... de ce sunt trista. Iar eu, ca de obicei, ii voi raspunde ca asa sunt mereu, ca tristetea este starea care ma caracterizeaza, este parte din mine.
Si nu e o minciuna, este atat de adevarat... Dar trebuie sa recunosc partea buna a acestui fapt, aceea ca sunt foarte putini cei care ma vad. Si sunt fericita, pentru ca dintotdeauna mi-a placut sa fiu eu cea care sta in umbra, privind la hazardul din jur, mereu tacuta, atenta la detalii si la faptele celor din jur. Poate din aceasta cauza sunt atat de exigenta cu mine insumi. Mi-am propus sa fac niste lucruri pe care stiam de la inceput ca nu o sa reusesc sa le indeplinesc, si odata vazandu-ma in stare, am facut acelasi lucru pe care-l fac mereu. Mi-am criticat inca o data greselile, si am promis inca o data ca nu am sa le mai repet. In zadar. Am ajuns din nou in acest punct. Oricat as incerca nu reusesc sa trec mai departe. Si ca si cum nu ar fi de ajuns, am realizat ca am respins pe toti cei care au incercat sa se apropie de mine, am ezitat sa inaintez.
Frica e prezenta in fiecare particica din mine. Frica de lume, de maturizare, de schimbare... si mai ales de necunoscut. Mi-e frica sa mai fac un pas, mi-e frica sa spun cuiva ca-l iubesc, mi-e frica sa recunosc ca nu sunt singura care greseste. Prin acesti doi ochi vad lumea cu o atitudine izbitoare, critica, chiar daca stiu ca nu e deloc bine.
Ce pot sa fac? E greu sa ma schimb cand sunt impunsa din toate partile. Unii vor sa fiu mai nebunatica, altii sa ma dau din calea lor, iar ceilalti vor sa fiu ceva ce n-as putea fi niciodata. Vor sa fiu fata aceea care nu dezamageste pe nimeni, si cea care e mereu politicoasa, fata aceea care nu vine niciodata cu lectia neinvatata si care e prietena cu toata lumea.
Dar pe cine mint? Nu sunt eu acea fata si, in plus, e mai usor sa fiu cea din umbra, cea care nu se implica niciodata si care nu are niciun cuvant de spus. E mai usor sa-i las pe ceilalti. De frica sa nu fiu ranita, m-am inchis in cochilia mea, si am uitat de restul. Cine stie daca ma voi deschide vreodata, sau mai bine zis... cui ma voi deschide?